Fugind
by Alexandra Brojbeanu
Câteodată vreau să fug… să mă ascund, să mă pierd, să mă rătăcesc într-o mare de necunoscuți. Pentru că lor nu le pasă. Își văd de drum, de existența de robot, își continuă drumul mecanic și nu se opresc o clipă să se uite în jur, să te vadă speriat și rătăcit. Câteodată vreau ignoranță. De ce fug de fapt? De ce fugim toti? Fugim de noi. Fugim și nu ne oprim o secundă, fugim pentru că știm că dacă am face o pauză preț de câteva secunde, ne-ar copleși adevărul. Fugim de adevăr.
E greu să stai de vorbă cu tine, sincer, deschis. Ți-e frică de ce vei afla, de acuzațiile care o să te copleșească, pentru că dacă încerci să le înfrunți nu mai ai unde fugi. Ești lipit de un perete, băgat într-un colț cu nimic care să te apere de tine. De conștiința ta. Am învățat să o reprimăm, să o sufocăm și rar reușește să spargă zidul cu care ne-am izolat de propria persoană. Rar, dar intens. Adevărul e cea mai intensă stare, și nu mai facem față la el. Nu ne mai privim în oglindă, privim pe lângă ea, nu ne mai privim în ochi, ci în ansamblu. Și fix când credeai că ai reușit să fugi, te lovește ecoul a ceva ce strigă din tine.
Trebuie să iei o pauză. Să intri în camera goală și rece ce e singurătatea, camera în care răsună doar adevărul din tine. Dar te sperii de ea, te apucă claustrofobia, cauți cu disperare ușa fără clanță, fără cheie, și iar vrei să fugi. Mereu același cerc vicios. Întredeschizi ușa și te înspăimântă goliciunea camerei, așa că preferi să o închizi la loc. Robot.
Împacă-te cu tine. Fă cunoștință cu persoana care te privește din oglindă. N-o cunoști, e mai străină decât un chip zărit în fugă pe o stradă aglomerată. Lasă ignoranța și îmbrășisează adevărul. O să te doară, dar va trece. Și apoi e doar pace… Că te-ai împăcat cu tine, deci te-ai împăcat cu lumea, cu universul, cu viața. Pacea interioara înseamnă putere, e o forță imensă. Ignoranța e cea care ne ucide lent. Trăim doar în ignoranță pentru că e ușor. Adevărul e greu. Fuga e ușoară. Unii se obișnuiesc treptat să fugă, să grăbească pasul, alții nu se opresc nici preț de o clipă să realizeze că au fugit de ei o viață. Eu am obosit să fug. Și am să deschid larg ușa…
Uite unul dintre motivele pentru care evit sa scriu in romana : diacriticile ma omoara!
Frumos scris, o adevarata brojbeneala
Nu ești obligat să le pui, eu le pun din obișnuință dar poți descifra textul și fără. Mulțumesc
Tu zici de fuga, Nietzche zicea de arta… ia de aici : “Arta,numai arta.. avem arta pentru ca adevarul sa nu ne ucida “
Lume nebuna… fara nici un rost in viata.De multe ori uitam de ce traim. Alearga ca furnicile zapacite in goana dupa lacomie.
Noi am reusit sa ne complicam viata, cand totul era complicat de simplu.
din ce incerc si eu sa fac pentru mine, pot spune ca e nevoie de curaj si perseverenta.
Am tot deschis usa aia nenorocita si pe cuvant…o sa fac otita sau ceva…. ca de fiecare data cand o deschid se face curent si vuieste pe langa mine….ba ma trage in camera … ba ma sufla in afara.
cred ca cel mai descumpanitor este atunci cand realizezi ca ceea ce urasti la cei din jurul tau, ai si tu…ca potential, si mai realizezi ca nu iti trebuie mult sa devii exemplul negativ…e suficient sa iti pierzi auto controlul.
dar asta nu am sa detaliez acum…. sunt prea multe de spus,
oricum citind ce ai scris….am retrait frisonul camerei cu usa fara clanta, cu yala fara cheie and so on…..
Matei.