Zâmbet pentru suflet

Am învățat ca e greu să te chinui să schițezi un zâmbet atunci când fiecare neuron pare să-ți comunice contrariul, când ai prefera să te închizi într-o cameră antifonată unde să poți să-ți asculți doar gândurile, dar am învățat că un zâmbet nu e niciodată în plus și că oricât de mare ar părea efortul de a-l afișa pe toată fața, cald, e întotdeauna binevenit. E ca un balsam pentru suflet. Poate nu al sufletului tău, dar poate al  celui pe care îl privești, celui căruia îi zâmbești încurajator sau empatic, arătându-i că nu e singurul care se simte la fel. Al celui căruia va înțelege că mai există un strop de optimism într-o societate care l-a înlocuit  cu alte așa-zise valori, care l-a îngropat, l-a camuflat bine pentru că și-a dat seama ca e o armă prea puternică. Dacă ești optimist știi că poți să te revolți, să îți trăiești viața așa cum te face pe tine fericit, și nu te mai pot spăla pe creier. De-aia zâmbesc. Și de-aia ar trebui să zâmbești. Indiferent  cât de la pământ te simți, zâmbește-i sufletului tău și arată-i că te vei ridica. Că ai 1000 de motive să fii fericit. Trebuie doar să privești mai atent. Să nu mai lași să te copleșească toate banalitățile, toate așa-zisele probleme cărora le dai valori imense în capul tău. E doar în capul tău… alții s-au ridicat de la pămînt, tu de ce n-ai putea? Eu de ce n-aș putea? De acum am să-i zâmbesc oricui, am să-mi zâmbesc mie, am să  zâmbesc viselor mele ca să le conving că se vor îndeplini. Că le voi îndeplini. E un zâmbet pentru suflet…