Fata morgana

Intensitate maximă.

Îți dorești cu toată ființa ceva ce nu poți avea. Ceva care te atrage și pe care-l urmărești tocmai pentru că știi că e aproape imposibil să-l obții. Nu mai vezi nimic în jur. Și alergi după o fantasmă, lași totul să se scurgă haotic pe lângă tine pentru că sufletul ți-e devorat de o dorință sfâșietoare pentru imposibil. Pasiune. O pasiune ucigătoare care te mănâncă de viu.  E o fantasmă. E ireală. Pentru că odată ce o atingi, odată ce în sfârșit obții ce voiai… nu mai e la fel. Și totul rămâne lipsit de sens. Nu o mai vrei. Fugi după o fata morgana și-n secunda în care reușești să-ți pui mâinile pe ea, să o pipăi, să te asiguri că nu delirezi… constați adevărul.

Nu voisei niciodată acel lucru. Îl voiai doar pentru că nu-l puteai avea.  Și creasei în jurul lui o întreagă realitate iluzorie. Pasiune care te mănâncă de viu. O viață-ntreagă urmărisei  acel ceva, dar niciodată nu ti-ai pus întrebarea  „ce urmează apoi?” Nimic.

Dar te arde. Îl vrei cu tot sufletul. Lucrul pe care îl cauti te obsedează, te sufocă, te controlează.  Și așa ajungem sclavii unei himere. Unei utopii.  Unei proiecții imaginare. Unei realități diferite de a noastră, și care nu se va intersecta niciodată cu ea. Și tu ești prins fix la mijloc, la limita dintre ce e real și ce vrei. Ești blocat între două lumi, niciodată aparținându-i în întregime uneia, mereu tânjind după imposibilul pe care vrei să îl atingi. Dar dacă reușești, într-un final să îl palpezi… ți-ai golit viața de sens. Și rămâi un corp gol, un suflet gol, pierdut odată cu dorința care îl alimenta. Pentru că  ți-a devorat fiecare particică din suflet și a înlocuit totul cu o pasiune imensă, un vis himeric. Și dacă vreodată îl îndeplinești.. dispare tot ce mai aveai în tine. Absolut tot. 

Alergi mereu și tocmai fuga asta o să te mănânce de viu…

How to kill a mockingbird

Sau cum să ucizi tot ce a mai rămas inocent în tine. Când te naști ești pur, ești ca o coală albă de hârtie, pe care încetul cu încetul viața începe să scrijelească. Ușor rânduri negre încep să ocupe locul albului, ușor societatea mai trântește câte o pată de cerneală peste foaia ta, ți-o mai mototolește. Și-au denumit generic procesul ăsta „maturizare”, și așa copilul din tine se stinge ușor, înecat în cerneala neagră. Dar te-nvață să-l lași în urmă, că-n goana după succes nu e loc de sentimente, nu e loc de persoane care nu pot fugi îndeajuns de repede. Iar copilul din tine nu-i așa iute să țină pasul… I-ai dat drumul la mână.

Oare poți să te rupi de procesul ăsta al maturizării fără să ajungi un inadaptat? Oare asta înseamnă evoluție? Înseamnă să-nveți să calci în picioare, să te zbați, să împingi și să dai la o parte ca să ajungi tu sus? Dar odata ce ai ajuns acolo… ce faci? Cum te mai bucuri de succes, dacă ți-ai făcut sufletul zdrențe pe drum?… Și ai pierdut și copilul din tine. Copilul care știa ce înseamnă să zâmbești fără motiv, să râzi, să te bucuri, să te joci. Care n-avea nevoie de multe ca să fie fericit. Care se bătea cu monștri și salva prințese, care-și julea genunchii dar care știa ca aia e singura durere pe care o poate cunoaște, și că se vindecă. Dar tu… tu știi că nu e așa. Tu știi că sunt dureri care nu se vindecă, dureri care te macină pe dinăuntru,  pe care nu le poți atinge sau măsura, dureri al căror ecou îl auzi noaptea, când încerci să adormi, dureri care nu se localizează într-o zonă anume, ci te apasă, surde, cu fiecare ticăit al ceasului. Te-ai maturizat.

Și uneori te-ntrebi dacă mai există vreo scăpare din cercul vicios în care te-ai prins. Există. Și e mai ușor decât crezi, atâta timp cât ești dispus să te rupi de obișnuința și de rutina în care trăiești. Copilul din tine încă n-a murit… Doar l-ai indus într-o comă profundă, dar e încă acolo, încă te așteaptă să-l resuscitezi. Și trebuie doar să te bucuri. Să te bucuri sincer, să zâmbești cald, să radiezi. Căci e el cel care radiază în tine. El te va învăța ce înseamnă să fii liber. Doar bucură-te.

Insomnia

Ce faci atunci cand nu poti sa dormi ?

Incerc sa inchid ochii si un milion de imagini si ganduri se invart. Niciodata la fel, mereu schimbate, mereu legandu-se in alt fel. Ca intr-o pictura suprarealista.. si ma gandesc la arta. Arta ca eliberare. Arta ca mod de a trai. Arta care nu poate fi definita. Nu arta din picturi si carti, nu arta pe care o-nveti la scoala, nu arta din expozitii.. arta ca atare. Ca suflet. Ca entitate.

**

Arta e in fiecare gest. E in fiecare zambet, in fumul de tigara cu care-mi umplu plamanii… e imperfectul.

**

Cifre. Real. Exact. Fix. Cum sa-ti traiesti viata in calcule cand nimic nu e precis… ? Te ancorezi in realitate, te agati de ea,  cauti sa intelegi cu disperare ce se intampla in jurul tau. Dar asta nu face decat sa te inlantuie, sa te arunce intr-un abis al trairilor exacte. Iti reglezi pulsul dupa ticaitul ceasului, respiri mecanic, traiesti dupa un orar, un program, calculezi orice gest si ti-e frica sa te rupi din rutina, sa incalci regulile pentru ca asta ar insemna sa te abati de la cautarea ta, sa te lasi dus de val. Dar e o greseala.. nu faci decat sa ramai pe loc. Pe un loc in care nu simti nimic, cauti viata si de fapt ii intorci spatele. Adanc in subconstient, ai o frica de necunoscut. Pentru ca il percepi ca pe ceva intunecat, si de intuneric ne-am ferit din preistorie. Intunericul e frig, si-am invatat sa facem focul ca sa nu mai trebuiasca sa ne chinuim sufletul cu el. Nu-ti garanteaza nimeni ca necunoscutul nu e altceva decat un imens negru, dar daca nu incerci sa te rupi din rutina mecanica, daca nu incerci sa afli, ramai doar cu lumina de neon care doar mascheaza intunericul in care traiesti de fapt. Caci sufletul tau n-o sa ti-l lumineze nici un milion de becuri si neoane. Dar ele o sa-si traga seva din sufletul tau obosit, resemnat, alaturi de alte mii de suflete care fac acelasi lucru in fiecare zi, obosite, conectate la o priza din care isi iau energia imense becuri, panouri publicitare, corporatii. Si tu ramai cu sufletul gol, atat de gol incat nici nu mai aude ceasul dupa care-ti programezi fiecare miscare.  

**

Pe cand  haosul, perceptiile aparent distorsionate, sunt mai aproape de adevarul pe care il cauti cu atata ardoare. Pe care il caut. Caut sa-nteleg ce ma inconjoara.. dar inteleg pe zi ce trece ca tocmai asta e frumusetea, ca nu e nimic de inteles, ci doar de simtit. La intensitate maxima. Vreau mai mult ca orice sa pot spune cu adevarat ca simt. Cu ochii, cu buzele, cu mintea, cu degetele, cu urechile, cu sufletul… Orice. Sa simti inseamna sa te eliberezi. Si sa te eliberezi inseamna sa te scoti din priza aia a cotidianului in care-ti scurgi, fara sa-ti dai seama, viata, picatura cu picatura, cu fiecare clipa in care esti conectat la ea. 

Ma eliberez. Scriu. Cuvinte curg din mine, imi ies prin pori, dar se pierd pana sa atinga vreo foaie. Si daca le-as captura fix in momentul ala dinainte sa se piarda, atunci cand aproape au atins coala, dar inca nu s-au inlantuit intr-o propozitie, n-au respectat vreo topica sau vreo logica aparenta, ci pur si simplu? Poate ca as intelege ce vrea sufletul meu. Dar inca n-am reusit… Momentan e doar insomnie.

**

Somn usor.

Motionless

I light my cigarette. Nothing’s moving around me except the smoke which slowly disappears in the cold air, vanishing like a bad dream… It invades my lungs, it fills every cell of my body with a strange and comfortable numbness.  Complete silence. I can’t even hear the clock ticking, only my eyes keep moving, staring at hidden stories written on the white, cold walls. I don’t even know where I am, and I don’t need to . No mirrors, no reflections, no distorted images reflected on broken pieces of glass. It’s just  like taking the hand of the person you used to be and go for a walk…

Complete freedom.

How come we never stop to stare for a second at what we are? At what we have become? We fight to become someone,  but somewhere on the road we lose our identity, we forget who we used to be, so at the end of the journey we don’t recognize ourselves anymore, we’re just a body with someone else’s soul in it. Complete strangers with who we were once.

I refuse to do the same thing. I want to be able to say that I have reached my destination with a soul, that I haven’t sold it in exchange for something I never wanted. I just want my soul to be happy. And I know just how to do it. Time is on my side, I’m on the right track. But just give me a motionless second…

Wake up

http://www.youtube.com/watch?v=Ty43YhdDF3g

„Fii bun cu alții, alții o să fie mai buni cu tine gratis…”

Trezește-te române, da’ nu te culca la loc. Dezbracă-te de toate prejudecățile cu care te-a îmbrăcat societatea, nu-i mai înghiți mizeria pe care ți-o oferă pe o tavă poleită în aur. Am obosit să trăiesc într-un haos continuu, în care ne îngropăm sufletul undeva adânc, sufocat, amorțit, epuizat. Ne mințim cu nimicuri, cu superficialități care încearcă să ne facă să adormim mai liniștiți după încă o zi trasă la indigo. Aruncăm vina pe alții, nu e vina noastră că nu ducem viața pe care o vrem, e a politicienilor, a oamenilor mai influenți, a vecinului de la 3, a oricui, numai a noastră nu. Vrem fericire… dar nu vrem să depundem efortul de a îndinde mâna să o atingem. Fericirea e ceva simplu. Noi nu alegem fericirea, alegem agonia așteptării ei, alegem să fugim după ea o viață întreagă doar ca să simțim că avem un scop, că avem de ce să ne ridicăm din pat în fiecare dimineață și să ne târâm spre locul de muncă pe care îl urâm atât și din care sperăm să evadăm. Evadarea e singurul nostru scop… Nu privim o clipă în jur, toate trec pe lângă noi într-un dans haotic, zâmbim amar din politețe unor persoane care ne povestesc cu entuziasm ceva, cu gândul fugit la clipa când totul se va schimba, clipa pe care o amânăm cu fiecare gură de oxigen pe care o luăm. Așteptarea macină. Doare. Dar e singura realitate pe care o cunoaștem, și e atât de ușor să te complaci în ceva și să te victimizezi. Ești produsul unei societăți care te-a învățat să te autodistrugi, să-i oferi ei sufletul tău resemnat, obosit, pe care ai pierdut speranța că-l mai poți învia. Un suflet gol.

 

Vreau să mă trezesc zâmbind, să zâmbesc sincer și cald trecătorilor, care să-mi răspundă cu aceeași căldură emanată prin fiecare por. Vreau să știu că fac ce-mi place, că la orice oră mi s-ar adresa întrebarea „Ești mulțumită?” pot răspunde cu toată inima „Da”, că am reușit să mă rup din dansul vicios în care societatea m-a vârât de mânuță.

 

Dar în final, noi suntem produsul propriilor gânduri. Ne creăm propriul univers, vedem lucrurile pe care vrem să le vedem, și ceea ce trebuie educată e percepția noastră asupra vieții și a lumii. Noi ne-am creat boli, noi am îmbolnăvit societatea, și la fel de bine avem antidotul. Începutul e un zâmbet… ușor, acesta dizolvă veninul care ne curge în vene, amestecat cu sângele pur, plin de speranță cu care am făcut nesiguri primii pași. Nu mai sta să judeci, să privești cu ură în jur pentru că de fapt nu faci nimic altceva decât să te judeci pe tine, să-ți judeci lipsurile, să judeci lumea pe care ți-ai creat-o cu valorile ei. Lasă-i pe alții să-și caute fericirea lor, tu bucură-te de a ta. Căci te așteaptă aici. E lângă tine. Deschide ochii și privește-o. Acum zâmbește. Bună dimineața!

Fugind

Câteodată vreau să fug… să mă ascund, să mă pierd, să mă rătăcesc într-o mare de necunoscuți. Pentru că lor nu le pasă. Își văd de drum, de existența de robot, își continuă drumul mecanic și nu se opresc o clipă să se uite în jur, să te vadă speriat și rătăcit. Câteodată vreau ignoranță. De ce fug de fapt? De ce fugim toti? Fugim de noi. Fugim și nu ne oprim o secundă, fugim pentru că știm că dacă am face o pauză preț de câteva secunde, ne-ar copleși adevărul. Fugim de adevăr.

E greu să stai de vorbă cu tine, sincer, deschis. Ți-e frică de ce vei afla, de acuzațiile care o să te copleșească, pentru că dacă încerci să le înfrunți nu mai ai unde fugi. Ești lipit de un perete, băgat într-un colț cu nimic care să te apere de tine. De conștiința ta. Am învățat să o reprimăm, să o sufocăm și rar reușește să spargă zidul cu care ne-am izolat de propria persoană. Rar, dar intens. Adevărul e cea mai intensă stare, și nu mai facem față la el. Nu ne mai privim în oglindă, privim pe lângă ea, nu ne mai privim în ochi, ci în ansamblu. Și fix când credeai că ai reușit să fugi, te lovește ecoul a ceva ce strigă din tine.

Trebuie să iei o pauză. Să intri în camera goală și rece ce e singurătatea, camera în care răsună doar adevărul din tine. Dar te sperii de ea, te apucă claustrofobia, cauți cu disperare ușa fără clanță, fără cheie, și iar vrei să fugi. Mereu același cerc vicios. Întredeschizi ușa și te înspăimântă goliciunea camerei, așa că preferi să o închizi la loc. Robot. 

Împacă-te cu tine. Fă cunoștință cu persoana  care te privește din oglindă. N-o cunoști, e mai străină decât un chip zărit în fugă pe o stradă aglomerată. Lasă ignoranța și îmbrășisează adevărul. O să te doară, dar va trece. Și apoi e doar pace… Că te-ai împăcat cu tine, deci te-ai împăcat cu lumea, cu universul, cu viața. Pacea interioara înseamnă putere, e o forță imensă.  Ignoranța e cea care ne ucide lent. Trăim doar în ignoranță pentru că e ușor. Adevărul e greu. Fuga e ușoară. Unii se obișnuiesc treptat să fugă, să grăbească pasul, alții nu se opresc nici preț de o clipă să realizeze că au fugit de ei o viață. Eu am obosit să fug. Și am să deschid larg ușa…

Zâmbet pentru suflet

Am învățat ca e greu să te chinui să schițezi un zâmbet atunci când fiecare neuron pare să-ți comunice contrariul, când ai prefera să te închizi într-o cameră antifonată unde să poți să-ți asculți doar gândurile, dar am învățat că un zâmbet nu e niciodată în plus și că oricât de mare ar părea efortul de a-l afișa pe toată fața, cald, e întotdeauna binevenit. E ca un balsam pentru suflet. Poate nu al sufletului tău, dar poate al  celui pe care îl privești, celui căruia îi zâmbești încurajator sau empatic, arătându-i că nu e singurul care se simte la fel. Al celui căruia va înțelege că mai există un strop de optimism într-o societate care l-a înlocuit  cu alte așa-zise valori, care l-a îngropat, l-a camuflat bine pentru că și-a dat seama ca e o armă prea puternică. Dacă ești optimist știi că poți să te revolți, să îți trăiești viața așa cum te face pe tine fericit, și nu te mai pot spăla pe creier. De-aia zâmbesc. Și de-aia ar trebui să zâmbești. Indiferent  cât de la pământ te simți, zâmbește-i sufletului tău și arată-i că te vei ridica. Că ai 1000 de motive să fii fericit. Trebuie doar să privești mai atent. Să nu mai lași să te copleșească toate banalitățile, toate așa-zisele probleme cărora le dai valori imense în capul tău. E doar în capul tău… alții s-au ridicat de la pămînt, tu de ce n-ai putea? Eu de ce n-aș putea? De acum am să-i zâmbesc oricui, am să-mi zâmbesc mie, am să  zâmbesc viselor mele ca să le conving că se vor îndeplini. Că le voi îndeplini. E un zâmbet pentru suflet…

Chasing the sensation

Alergăm după senzații.

Cât mai intense. Cât mai tari. Senzații în care să te arunci, să-ți pierzi identitatea și să uiți, pentru o clipă, cine ești.Să fii extaz. Atunci știi că te-ai regăsit, pentru că te-ai dezbrăcat de toate normele, de materie, ai rămas numai la nivelul de concept. Te ascunzi în aceste senzații, fugi de tine, dar de fapt ceea ce eviti este latura ta superficială. Și când uiți de tine, ți-ai regăsit, de fapt, esența. Te-ai găsit pe tine, cel pe care l-ai reprimat, pe care l-ai ascuns, pe care l-ai îmbrăcat cu o mulțime de măști pe care ți le-a înmânat societatea.

Vrei extaz. Și îl cauți în toate acum. Dar sa fie doar adolescența? De ce ne plafonăm mai târziu? De ce nu mai avem curajul să urmărim senzația? Privesc în jur şi prea rar văd adulți care mai fac ce simt. Să fie de vină hormonii pentru curajul de a-ți asculta instinctele? Dar cu timpul așa-zisa rațiune începe să primeze, normele, prejudecățile adânc înrădăcinate în mentalitatea noastră, care abia așteaptă să sufoce orice impuls, să-l domine, să îti șoptească „Nu poti face asta.. nu ai voie”. Ne băgăm sufletul într-o comă indusă, nu-l mai ascultăm, îl anesteziem. Dar uneori rămânem fără morfina asta sufletească și el se trezește. Și doare. Doare al dracului de tare. El voia doar să te facă fericit. Păcat că nu-l asculți și mai injectezi o doză de somnifer ca să-l reduci din nou la tăcere. Societatea e mulțumită acum. Nu te vei revolta.

Dar mai există, totuși, speranță. În oamenii care au curajul să fie destul de egoiști încât să-și asculte sufletul. Pentru că e nevoie de o doză de egocentrism, să te pui pe tine înaintea mentalității colective care altfel te-ar subjuga. Oameni care au curajul să fie ei inșiși.  Pe ei să-i ascultăm.  Să-i respectăm. Căci urmându-i pe ei nu facem nimic altceva decât să urmăm, de fapt, instinctele, dorintele, visele pe care le-am inăbușit si le-am camuflat atât de bine. Revoltă-te! Uită de prejudecăți, fă acum ce simți. Sufletul tău zâmbește …

Back

 

Am revenit. După o pauză (relativ lungă) în care l-am ținut închis, am decis să-mi redeschid blogul. De ce? Îmi lipsea.. să mă exprim  în cuvinte.  Să scriu. Pentru mine și pentru oricine interesat să citească. Aici sunt eu, e parte din mine. Neprelucrat, needitat, simplu. Aleatoriu. O știți p-aia cu o imagine face cât o mie de cuvinte, nu? Aici e invers.. ca știm toți să mințim în poze. Dar cuvintele… îți trebuie mai multă implicare ca să o faci. Ca să minți cu ele. Dar eu n-o voi face acum. Am să le las sa curgă fără menajamente. Cât de sincer îmi permit.

Bănuiesc că asta  ajunge ca introducere.  Bine te-am regăsit.