Wake up

http://www.youtube.com/watch?v=Ty43YhdDF3g

„Fii bun cu alții, alții o să fie mai buni cu tine gratis…”

Trezește-te române, da’ nu te culca la loc. Dezbracă-te de toate prejudecățile cu care te-a îmbrăcat societatea, nu-i mai înghiți mizeria pe care ți-o oferă pe o tavă poleită în aur. Am obosit să trăiesc într-un haos continuu, în care ne îngropăm sufletul undeva adânc, sufocat, amorțit, epuizat. Ne mințim cu nimicuri, cu superficialități care încearcă să ne facă să adormim mai liniștiți după încă o zi trasă la indigo. Aruncăm vina pe alții, nu e vina noastră că nu ducem viața pe care o vrem, e a politicienilor, a oamenilor mai influenți, a vecinului de la 3, a oricui, numai a noastră nu. Vrem fericire… dar nu vrem să depundem efortul de a îndinde mâna să o atingem. Fericirea e ceva simplu. Noi nu alegem fericirea, alegem agonia așteptării ei, alegem să fugim după ea o viață întreagă doar ca să simțim că avem un scop, că avem de ce să ne ridicăm din pat în fiecare dimineață și să ne târâm spre locul de muncă pe care îl urâm atât și din care sperăm să evadăm. Evadarea e singurul nostru scop… Nu privim o clipă în jur, toate trec pe lângă noi într-un dans haotic, zâmbim amar din politețe unor persoane care ne povestesc cu entuziasm ceva, cu gândul fugit la clipa când totul se va schimba, clipa pe care o amânăm cu fiecare gură de oxigen pe care o luăm. Așteptarea macină. Doare. Dar e singura realitate pe care o cunoaștem, și e atât de ușor să te complaci în ceva și să te victimizezi. Ești produsul unei societăți care te-a învățat să te autodistrugi, să-i oferi ei sufletul tău resemnat, obosit, pe care ai pierdut speranța că-l mai poți învia. Un suflet gol.

 

Vreau să mă trezesc zâmbind, să zâmbesc sincer și cald trecătorilor, care să-mi răspundă cu aceeași căldură emanată prin fiecare por. Vreau să știu că fac ce-mi place, că la orice oră mi s-ar adresa întrebarea „Ești mulțumită?” pot răspunde cu toată inima „Da”, că am reușit să mă rup din dansul vicios în care societatea m-a vârât de mânuță.

 

Dar în final, noi suntem produsul propriilor gânduri. Ne creăm propriul univers, vedem lucrurile pe care vrem să le vedem, și ceea ce trebuie educată e percepția noastră asupra vieții și a lumii. Noi ne-am creat boli, noi am îmbolnăvit societatea, și la fel de bine avem antidotul. Începutul e un zâmbet… ușor, acesta dizolvă veninul care ne curge în vene, amestecat cu sângele pur, plin de speranță cu care am făcut nesiguri primii pași. Nu mai sta să judeci, să privești cu ură în jur pentru că de fapt nu faci nimic altceva decât să te judeci pe tine, să-ți judeci lipsurile, să judeci lumea pe care ți-ai creat-o cu valorile ei. Lasă-i pe alții să-și caute fericirea lor, tu bucură-te de a ta. Căci te așteaptă aici. E lângă tine. Deschide ochii și privește-o. Acum zâmbește. Bună dimineața!

Zâmbet pentru suflet

Am învățat ca e greu să te chinui să schițezi un zâmbet atunci când fiecare neuron pare să-ți comunice contrariul, când ai prefera să te închizi într-o cameră antifonată unde să poți să-ți asculți doar gândurile, dar am învățat că un zâmbet nu e niciodată în plus și că oricât de mare ar părea efortul de a-l afișa pe toată fața, cald, e întotdeauna binevenit. E ca un balsam pentru suflet. Poate nu al sufletului tău, dar poate al  celui pe care îl privești, celui căruia îi zâmbești încurajator sau empatic, arătându-i că nu e singurul care se simte la fel. Al celui căruia va înțelege că mai există un strop de optimism într-o societate care l-a înlocuit  cu alte așa-zise valori, care l-a îngropat, l-a camuflat bine pentru că și-a dat seama ca e o armă prea puternică. Dacă ești optimist știi că poți să te revolți, să îți trăiești viața așa cum te face pe tine fericit, și nu te mai pot spăla pe creier. De-aia zâmbesc. Și de-aia ar trebui să zâmbești. Indiferent  cât de la pământ te simți, zâmbește-i sufletului tău și arată-i că te vei ridica. Că ai 1000 de motive să fii fericit. Trebuie doar să privești mai atent. Să nu mai lași să te copleșească toate banalitățile, toate așa-zisele probleme cărora le dai valori imense în capul tău. E doar în capul tău… alții s-au ridicat de la pămînt, tu de ce n-ai putea? Eu de ce n-aș putea? De acum am să-i zâmbesc oricui, am să-mi zâmbesc mie, am să  zâmbesc viselor mele ca să le conving că se vor îndeplini. Că le voi îndeplini. E un zâmbet pentru suflet…

Chasing the sensation

Alergăm după senzații.

Cât mai intense. Cât mai tari. Senzații în care să te arunci, să-ți pierzi identitatea și să uiți, pentru o clipă, cine ești.Să fii extaz. Atunci știi că te-ai regăsit, pentru că te-ai dezbrăcat de toate normele, de materie, ai rămas numai la nivelul de concept. Te ascunzi în aceste senzații, fugi de tine, dar de fapt ceea ce eviti este latura ta superficială. Și când uiți de tine, ți-ai regăsit, de fapt, esența. Te-ai găsit pe tine, cel pe care l-ai reprimat, pe care l-ai ascuns, pe care l-ai îmbrăcat cu o mulțime de măști pe care ți le-a înmânat societatea.

Vrei extaz. Și îl cauți în toate acum. Dar sa fie doar adolescența? De ce ne plafonăm mai târziu? De ce nu mai avem curajul să urmărim senzația? Privesc în jur şi prea rar văd adulți care mai fac ce simt. Să fie de vină hormonii pentru curajul de a-ți asculta instinctele? Dar cu timpul așa-zisa rațiune începe să primeze, normele, prejudecățile adânc înrădăcinate în mentalitatea noastră, care abia așteaptă să sufoce orice impuls, să-l domine, să îti șoptească „Nu poti face asta.. nu ai voie”. Ne băgăm sufletul într-o comă indusă, nu-l mai ascultăm, îl anesteziem. Dar uneori rămânem fără morfina asta sufletească și el se trezește. Și doare. Doare al dracului de tare. El voia doar să te facă fericit. Păcat că nu-l asculți și mai injectezi o doză de somnifer ca să-l reduci din nou la tăcere. Societatea e mulțumită acum. Nu te vei revolta.

Dar mai există, totuși, speranță. În oamenii care au curajul să fie destul de egoiști încât să-și asculte sufletul. Pentru că e nevoie de o doză de egocentrism, să te pui pe tine înaintea mentalității colective care altfel te-ar subjuga. Oameni care au curajul să fie ei inșiși.  Pe ei să-i ascultăm.  Să-i respectăm. Căci urmându-i pe ei nu facem nimic altceva decât să urmăm, de fapt, instinctele, dorintele, visele pe care le-am inăbușit si le-am camuflat atât de bine. Revoltă-te! Uită de prejudecăți, fă acum ce simți. Sufletul tău zâmbește …

Back

 

Am revenit. După o pauză (relativ lungă) în care l-am ținut închis, am decis să-mi redeschid blogul. De ce? Îmi lipsea.. să mă exprim  în cuvinte.  Să scriu. Pentru mine și pentru oricine interesat să citească. Aici sunt eu, e parte din mine. Neprelucrat, needitat, simplu. Aleatoriu. O știți p-aia cu o imagine face cât o mie de cuvinte, nu? Aici e invers.. ca știm toți să mințim în poze. Dar cuvintele… îți trebuie mai multă implicare ca să o faci. Ca să minți cu ele. Dar eu n-o voi face acum. Am să le las sa curgă fără menajamente. Cât de sincer îmi permit.

Bănuiesc că asta  ajunge ca introducere.  Bine te-am regăsit.